STRESUL ÎN LUMEA MODERNĂ

STRESUL

Nu pot să nu revin la cartea domnului doctor Dumitru Constantin DULCAN „INTELIGENŢA MATERIEI” – Ediţia a III-a revizuită şi adăugită, înainte de postările ce vor urma pe blog, şi veţi vedea atunci de ce...

După atâta teorie despre anatomia energetică a corpului uman, vreau să încep o serie de postări care vor consta numai în videoclipuri, pe principiul că o imagine face cât o mie de cuvinte, videoclipuri care vă vor ajuta să începeţi să vă trataţi atât corpul energetic cât şi corpul fizic, (concomitent cu tratamentele prescrise de medicul dumneavoastră) pornind de la exerciţiile de relaxare până la meditaţii ghidate, aplicate pe chakre şi biocâmpuri (aură), pentru a atinge cele două stări: starea de sănătate şi starea de vitalitate, imperativ necesare.

Vă veţi surprinde medicul cu progresele pe care le veţi face în însănătoşire, atât prin scurtarea duratei tratamentelor cât şi prin diminuarea cantitativă a medicaţiei pe care unii dintre dumneavoastră deja o aveţi de urmat.

Dar mai înainte de aceste postări, după cum spuneam revin la cartea domnului doctor, citând ultima parte din cadrul capitolului „STRESUL ÎN LUMEA MODERNĂ” – Sentimentul de a fi sau „bucuria de a trăi” (pg.435-443), tocmai în scopul de a vă insufla încrederea şi mai ales curajul de a încerca ce alţii au făcut deja cu rezultate foarte bune.

.....................................................

STRESUL ÎN LUMEA MODERNĂ

Sentimentul de a fi

sau

„bucuria de a trăi”

Dincolo de dorinţa de a fi, exprimată prin posibilităţi personale şi niveluri de aspiraţie, dincolo de dorinţa de „a avea” care ţine de trebuinţe şi simţ critic, mai rămâne încă ceva. Este fondul conştiinţei noastre, exprimată în limbajul comun prin întrebarea cum ne simţim. Este starea fără dorinţe, fără disconfort. Este o reflectare a spiritului în sine sau ceea ce sesizăm când spiritul se întoarce asupra lui însuşi prin fenomenul de introspecţie.

Putem considera această stare ca fiind linia de zero, punctul de plecare al vieţii noastre psihice, în mod normal această stare, exprimată prin sentimentul de „a fi”, trebuie să se situeze uşor deasupra liniei zero, spre o motivare afectivă pozitivă. Este starea corespunzătoare sentimentului caracterizat prin „bucuria de a fi”. Vrem sau nu vrem să admitem, în stadiul actual de cunoaştere trebuie să spunem că psihicul este în sine, ca şi corpul, o sferă, un câmp energetic. Fiecare stare a psihicului nostru, fiecare sentiment nu reprezintă decât o treaptă, un anumit nivel energetic. Există, ca urmare, un nivel energetic foarte bine delimitat, propice stării noastre de sănătate. Acest nivel este cel care corespunde motivării noastre afective, sentimentului caracterizat prin bucuria de a fi. Psihicul, creierul, toate celulele noastre au nevoie pentru a-şi menţine un echilibru fiziologic şi pentru a avea o funcţionalitate optimă de reflectare în plan biochimic a motivării noastre afective, de bucuria de a fi. Acest nivel psihologic cu corelate energetice, informaţionale, biochimice şi neurofiziologice reflectate până la ultima celulă din noi, corespunde armoniei noastre interne şi externe. Nu poate exista sănătate, dezvoltare şi funcţionare optimă fără să existe o armonie funcţională între conştientul şi inconştientul nostru, între funcţiile noastre interne, între noi şi semeni, între noi şi Cosmos. Toate aceste verigi sunt strâns legate şi interdependente.

Cititorii romanului Shogun al lui James Clavell (Ed. Univers, 1988) îşi amintesc de frecventa folosire de către personajele cărţii a noţiunilor de „armonie” şi de „karmă”. Marea lor grijă era aceea de a nu-şi tulbura armonia. Toate evenimentele nefericite erau puse pe seama „karmei”, a sorţii. Le acceptau deci ca venind dintr-o altă condiţionare a vieţii lor pe care, de vreme ce n-o puteau schimba, nu este raţional să se tulbure, să-şi strice armonia. Păstrarea armoniei psihice reprezintă, aşadar, condiţia esenţială pentru sănătatea şi optimizarea funcţională. Omul din vremea noastră pare să fi uitat de mult ce înseamnă armonia din spiritul său. În fiecare clipă, fie că lecturează o carte, fie că deschide televizorul, merge pe stradă sau se află la serviciu, ghearele dizarmoniei i se înfig în suflet. Este într-adevăr nevoie de o mare forţă de stăpânire de sine ca să rămâi netulburat în vacarmul lumii actuale. Cu câteva excepţii, şi acelea fără succes astăzi, întreaga  noastră viaţă este clădită pe structuri dizarmonice. Furia politică, şantajul celor mari asupra celor mici, literatura de senzaţie, muzica sincopată, „ştirile zilei”, intoleranţa oamenilor înrăiţi de sărăcie într-o lume care îşi exhibă opulenţa, nu pot decât să cultive anxietatea, comportamentul deviant, toate conducând la final la binecunoscuta „fericire” a omului modern. Tocmai pentru acest motiv marii înţelepţi au simţit nevoia să se retragă din lume şi să mediteze în linişte.

În lumea modernă, autoritatea religiei s-a pierdut pentru cei mai mulţi dintre oameni, fiind înlocuită cu aceea a ştiinţei. Să ascultăm cel puţin de raţiunea acesteia, şi nu doar de patimile care par să motiveze lumea modernă.

Privind lucrurile din unghiul strict al ştiinţei, există, după cum spuneam mai sus, o „artă de a trăi” sau mai exact o „ştiinţă de a fi”. Tot ceea ce are reflectare asupra omului modern necesită o cunoaştere izvorâtă în primul rând din ştiinţă.

Ştiinţa de a trăi înseamnă arta de a fi în armonie cu legile Universului, după cum am subliniat deja, deoarece nimeni nu poate exista independent de semeni şi de Univers, fiind cu toţii doar rotiţe ale angrenajului cosmic. Respectând legile naturii, acestea vor lucra în favoarea noastră. Nu stăpânind legile naturii, ci folosindu-ne de ele, printr-o cunoaştere profundă şi acţiune bine gândită. A acţiona împotriva legilor naturii înseamnă a acţiona împotriva noastră, pentru că natura nu iartă, după cum uşor putem sesiza consecinţele ecologice şi din patologia cu care se confruntă lumea actuală. Legile naturii nu pot fi eludate pentru că ele ne sunt anterioare, iar noi nu suntem decât reflexul lor. Omul este singura fiinţă care s-a implicat, cu consecinţe nefaste, în demersul naturii. Este adevărat că nu întotdeauna din rea intenţie, ci şi din ignoranţă, din necunoaşterea tuturor verigilor care sunt înapoia primei aparenţe de care s-a folosit.

Prin sine omul este o fire firavă, care nu se poate ajuta singur. Pentru a reuşi este nevoie să se conecteze la o sursă de forţă mai puternică decât el. Şi forţa de mărime infinită este cea a Universului, iar singura modalitate de a se conecta la Univers, de a beneficia de forţa sa incomensurabilă, o constituie stabilirea de raporturi armonioase cu acesta. Termenul de armonie nu este aici un subterfugiu, ci modalitatea cea mai simplă de a defini o relaţie care face obiectul gândirii mitice, al religiilor, al filosofiei şi al ştiinţei, după cum vedem. Evident, modul de abordare este diferit, dar esenţa şi finalitatea sunt aceleaşi. Din nou ne aflăm în faţa unor elemente comune în istoria cunoaşterii. O rădăcină unică, dar cu tulpini diferite. Cei care nu pot vedea această rădăcină rămân robii unei viziuni limitate.

Efortul de control autoimpus asupra gândirii trebuie să vizeze toate aceste acţiuni care îl pun într-un armonios acord cu sine şi cu Universul. Privită din acest unghi, viaţa poate fi trăită în cel puţin două moduri: ca manifestare spontană, furat, propulsat de evenimente, sau exercitând un control asupra lor. Vom insista asupra acestui ultim mod care se subscrie, după cum spuneam, ştiinţei de a trăi.

Spuneam că, privit sub aspect energetic, omul este o sferă, un câmp de energie. Cu cât energia sa de câmp este mai mare, cu atât performanţele sale funcţionale sunt mai mari. Omul obişnuit, considerat normal, de vreme ce aceştia constituie majoritatea, lucrează cu un randament fizic şi intelectual redus din cauza pierderilor parazite, deci inutile, de energie printr-o mulţime de canale pe care nu ştie să le închidă. Cunoaşterea sa este de asemenea neperformantă, limitată la simţuri şi la instrumentele pe care şi le-a inventat. Pentru a atinge performanţe optime în acţiune şi îndeosebi în cunoaştere, el trebuie să înveţe să închidă toate porţile de pierdere inutilă a energiei. Acesta este controlul autoimpus al gândirii prin care omul poate reuşi în efortul de autoperfecţionare, de autotransformare, de „apropiere de zei” cum spunea Platon.

Primul lucru care ni se pare a fi esenţial în viaţă pentru a evita să ne risipim este fixarea unui ideal care să corespundă propriilor noastre resurse, sentimentul de utilitate prin care ne validăm faţă de semeni şi faţă de noi înşine. Oamenii nemulţumiţi de ceea ce fac şi de ceea ce sunt au în permanenţă un aer de nefericire. Îşi caută refugiul în boli imaginare care devin preocuparea lor majoră, scuza lor principală pentru insatisfacţia de care nu pot scăpa. Se lasă foarte greu convinşi că de vină nu este vreo boală misterioasă, ci viaţa lor lipsită de satisfacţii. Solicită în permanenţă un medicament „minune”, dar negăsind „pilule pentru fericire” sfârşesc prin a-şi imagina că au o boală gravă şi netratabilă. Pentru aceştia, singura pilulă utilă este relevarea sursei de conflict şi orientarea spre o preocupare în stare să le procure ceea ce le lipseşte.

Realist vorbind, în viaţă nu întotdeauna circumstanţele ne sunt favorabile. Ce ne rămâne de făcut contra monotoniei, a blazării, a platitudinii? Trebuie să facem efortul să ne smulgem cu toată forţa, găsind o ocupaţie, un „hobby” care să ne relaxeze, să ne „încarce bateriile” epuizate, să constituie o defulare pentru presiunea noastră psihică. Colecţia de timbre, pictura ca amator, sculptarea în lemn pentru propria noastră plăcere etc., sunt doar câteva sugestii pentru preocupări colaterale care pot să ne cheme cu plăcere acasă după o zi de muncă. Nu se poate vorbi de o viaţă normală fără satisfacţii şi afecţiune.

Lipsa de metodă şi risipirea în mai multe acţiuni în acelaşi timp are, de asemenea, ca urmare, o pierdere inevitabilă de energie şi un randament redus. Se impune, în consecinţă, să ne ordonăm viaţa, planificându-ne judicios ceea ce avem de făcut, destinând un timp fiecărei acţiuni şi urmărind la sfârşitul zilei bilanţul celor ce ne-am propus. Este de dorit să se păstreze chiar un jurnal al evenimentelor trăite. Vom avea cea mai plăcută ocupaţie la vremea când vom rămâne fără ocupaţie. Cine n-are amintiri, n-are din ce se hrăni în amurgul vieţii, se spune şi, în plus, radiografia vieţii oricărui om este un inestimabil document pentru istorie.

În fine, în efortul nostru de perfectare spirituală nu poate fi neglijat rolul artei, al muzicii şi al culturii în general. Mă refer, desigur, la acea cultură care înalţă spiritul şi nu la maculatura comercială care îl reţine în lut. Toţi oamenii, fără excepţie, au nevoie de o formă sau alta de cultură, prin intermediul căreia să se poată conecta conştient la Univers. Poate că puterea de a „transporta” spiritul, de a-l pune în armonie cu sine şi cu lumea, amplificându-i energia de manifestare o are în cea mai largă măsură muzica. Ne amintim că şi plantele reacţionează favorabil la muzică, îndeosebi la cea clasică.

Datele de mai sus impun ideea că arta şi ştiinţa unei trăiri optime în toate laturile sale constă în a avea în permanenţă  în atenţie o înţelepciune de viaţă impusă de legile naturii, ale experienţei umane şi ale observaţiei ştiinţifice.

Cercetări foarte recente în aria neuroştiinţelor sugerează ideea că, în funcţionalitatea sa, creierul poate să respecte un cod etic, similar cu cel al marilor religii sau, pur şi simplu, impus de bunul simţ. Studiile de imagistică au relevat că la nivelul creierului are loc o selectare a reţelelor neuronale în funcţie de conţinutul cognitiv şi afectiv al gândurilor şi sentimentelor care sunt prelucrate la acest nivel. R.J. Davidson şi W. James (Universitatea Wisconsin-Madison, 2000-2004) ş.a. au constatat că sentimentele de compasiune şi de iubire nutrite pentru omenire activau arii din lobul frontal stâng, în timp ce sentimentele de indiferenţă, de răceală faţă de semeni activau arii din lobul frontal drept. Pe de altă parte, gândurile şi sentimentele cu semnificaţie negativă determină o serie de modificări biochimice specifice stresului, antrenând după sine întreaga patologie binecunoscută în prezent.

Constatăm, prin urmare, că fiziologia creierului nostru este în acest sens în acord nu numai cu concluziile ştiinţei, ci şi cu cele ale religiei. Şi dacă admitem că sugestiile oferite de experienţele morţii clinice şi cele ale Psihologiei Transpersonale, în virtutea cărora conştiinţa noastră pare să fie doar un fragment din conştiinţa cosmică, putem spune că Universul îşi exprimă intenţiile prin modul de funcţionare a creierului nostru. Marile lecţii de spiritualitate ne sunt oferite, iată, de propria neurofiziologie. Creierul ne oferă, astfel, alături de o mulţime de observaţii venite din laboratoarele oamenilor de ştiinţă, un suport, o bază biologică neaşteptată pentru edificarea unei noi conştiinţe, a unei noi spiritualităţi, a unei noi paradigme. Acum, în acest moment unic din istoria Universului, când lumea s-a scufundat într-o criză ale cărei resorturi morale, spirituale, din nefericire, prea puţini le pot pricepe, este nevoie, mai mult decât oricând, de o înălţare a conştiinţei până la nivelul de percepere a realităţii Sinelui, a realei sale Surse, care nu este decât una spirituală. Istoria omului şi a Universului este opera aceleiaşi surse spirituale. Am sentimentul că pentru a ne regăsi sensul pierdut este nevoie să devenim cu toţii elevi la Şcoala Minţii, pe care spiritele lucide o reclamă tot mai insistent.

A trăi este, aşadar, o ştiinţă, chiar dacă puţini oameni sunt dispuşi s-o înveţe. Această ştiinţă se bazează pe adevărul despre noi şi Univers, pe relaţia dintre om şi Univers. Suntem vital dependenţi de tot ceea ce ne înconjoară, atât ca fenomen, cât şi ca esenţă, vizibil şi invizibil.

Când omul va reuşi să coboare în sine luminându-şi tenebrele care în permanenţă îl agită, când va reuşi să facă saltul de la teorie la acţiune şi de la inteligenţă la înţelepciune, atunci se va împăca cu sine şi în lume va domina pacea. Atâta vreme cât un singur om va provoca altui om suferinţă, lumea nu va avea linişte. Pentru că oricât s-ar strădui unele teorii să ne convingă de apariţia noastră prin hazard, viaţa are un sens.

Suntem aici, în acest colţ de Univers, expresia ultimă a evoluţiei. Mâna unui arhitect inteligent şi nevăzut ne-a desprins din lut şi ne-a construit după un plan din care transpare unicitatea sursei, treaptă cu treaptă, până la nivelul creierului capabil să se gândească pe sine.

Tot ceea ce s-a întâmplat,  pentru noi s-a întâmplat. Suntem rezultatul tuturor evenimentelor fericite şi triste care ne-au precedat şi cauza celor ce ne vor urma.

Noi suntem cei ce lăsăm în urmă splendorile spiritului şi ruinele nimicniciei, pentru că omul este singura fiinţă de pe Terra căreia i s-a dat să se implice în demersul naturii prin extensia inteligenţei lui. Aceasta este responsabilitatea sa de a fi. Omul nu poate trăi pur şi simplu, nu poate avea doar o existenţă pasivă. Cu, sau fără voia sa, el se implică în fizica Universului. Prin gânduri, prin acţiune, prin faptele sale bune, prin faptele sale rele. Când adevărul acesta ne va pătrunde, abia atunci, în clipa astrală a devenirii noastre, se va aprinde în noi lumina inteligenţei ce s-a regăsit pe sine după o lungă rătăcire pe cărări de Univers.

18 aprilie 2009

..........................................................