STRESUL I

ENERGIA UNIVERSALĂ

o cercetare sistematică şi ştiinţifică
Bedri. C. Cetin

Editura Solteris - 2000

(din care sunt preluate capitolele despre stres si „reacţia la stres” - pg.21-26)

   12. CE ESTE „REACŢIA LA STRES” ŞI CUM

CONDUCE EA LA BOLI MAJORE?

   Noi înfruntăm evenimente stresante foarte des, sub forma perturbaţiilor exterioare, ce pot crea reacţii emoţionale puternice (probleme de muncă, financiare sau în familie, agitaţie în trafic, pierderi ale fiinţelor dragi, schimbări de reşedinţă, termene scadente, poluare, o proastă nutriţie etc.) sau în cazuri extreme traume fizice.

   Este foarte important să ne dăm seama că dacă un eveniment extern declanşează stresul, nu el este cauza. Ceea ce determină apariţia stresului este percepţia noastră asupra perturbaţiei, ca pe o „posibilă ameninţare”, urmată de o reacţie emoţională puternică. Aceeaşi perturbaţie poate constitui un factor stresant pentru o persoană, dar nu şi pentru alta, căci totul depinde de părerea, judecata, personalitatea şi de reacţia emoţională a individului. Sursa principală a stresului nu este mediul extern, este reacţia noastră conştientă sau subconştientă, la mediul extern. Stresul nu este produs de evenimentele exterioare, el este produs chiar de evenimentele interioare, de interpretarea şi de reacţia noastră. Este rău că noi ne creăm propriul stres, însă este bine că putem să lucrăm asupra lui, cu ajutorul energiei, astfel încât, fie să nu mai apară, fie să-l îndepărtăm dacă cumva a apărut deja. În continuare ne vom referi la stres ca la o reacţie, neglijând autoinducerea sa.

   „Reacţia la stres” este un eveniment psihosomatic, în adevăratul sens al cuvântului, („psyche” înseamnă „minte” şi „soma” înseamnă „corp”) condiţionat de minte, care îşi reflectă simptomele în corp. Evenimentele externe declanşează în minte o reacţie emoţională ce devine internă sau se înmagazinează în corp ca o tensiune fizică (biologică) sau stres. Aici noi vedem cum psihologia şi sistemul nostru biologic sunt legate în mod intim şi nu pot fi excluse sau separate. Cercetările ştiinţifice, nu contează cât de sofisticate sunt ele, dacă se concentrează numai asupra nivelului fizic (biologic), vor lucra mai degrabă cu simptomele decât cu sursa. „Reacţia la stres” este strâns legată de reacţia „luptă sau fugi”.

Comentariu ştiinţific

   Reacţia „luptă sau fugi” este un fenomen biologic bine documentat, apărută ca urmare a evoluţiei şi este prezentă atât la oameni cât şi la animale, fiind de maxim ajutor atunci când individul stă faţă în faţă cu primejdia (ca şi cum ar sta în faţa unui tigru). În terminologia comună, creşte adrenalina. Această reacţie ajută individul să facă faţă primejdiei într-un timp minim. Evoluţia aşteaptă de la individ ca el să se protejeze de acţiuni ameninţătoare („să lupte”) sau să acţioneze pentru a le evita („să fugă”), în cel mai scurt timp posibil. Creierul primeşte semnalul „primejdie” şi trimite rapid mesaje în corp.

   În creier se eliberează atunci o substanţă numită factor corticotropin (CRF), care determină producerea hormonului corticotropină (ACTH) de către glanda pituitară, glanda conducătoare a creierului, aflată chiar dedesubtul hipotalamusului, în creierul mijlociu. ACTH circulă în sânge şi stimulează glandele suprarenale. Glandele suprarenale se află în partea de sus a fiecărui rinichi şi eliberează doi hormoni: adrenalina şi cortizonul, care au două efecte majore: 1. Circulă în sânge şi ajung la fiecare celulă din corp, fapt ce conduce la sporirea ritmului metabolismului general al celulei, pregătind-o pentru o activitate crescută; 2. Asigură energia necesară unei activităţi musculare sporite. Energia suplimentară este adusă de către adrenalină – care îmbunătăţeşte respiraţia (intră mai mult oxigen în organism) şi creşte pulsul şi presiunea sângelui (este furnizat mai mult sânge celulelor) şi de către cortizon – care determină ficatul să elibereze glucoza şi lipidele în sânge. Ca rezultat al acestei activităţi rapide, corpul are mai multă glucoză şi mai multe lipide – deci energie – şi mai mult oxigen disponibil (pentru a arde „combustibilul”), în timp ce o cantitate mai mare de sânge este împinsă în creier şi în musculatură. Organismul este mai alert (oarecum excitat), cu tonusul muscular crescut (sub tensiune), cu alte cuvinte corpul se pregăteşte pentru a suporta activitatea musculară dificilă, prin concentrarea tuturor resurselor sale interne către ameninţarea exterioară imediată.

   Dacă problema poate fi rezolvată prin „luptă sau fugi”, soluţia însăşi previne stresul şi funcţiile corpului încep să se îndrepte spre normalizare. După ce încetează eliberarea adrenalinei, cortizonul este încă eliberat, pentru a stimula conversia glucidelor şi a proteinelor în energie, ca astfel corpul să aibă o cantitate suficientă de energie, după ce glucoza s-a epuizat. Aceasta dă corpului o rezistenţă suplimentară, pentru a compensa consecinţele fiziologice ale reacţiei „luptă sau fugi”. Mai târziu, încetează şi eliberarea cortizonului, echilibrul fiind restabilit. Astfel, reacţia „luptă sau fugi” pare benefică; ea alertează organismul şi îi furnizează o putere suplimentară. După o reacţie scurtă şi câteva faze de rezistenţă, toate funcţiile corpului se întorc la normal.

   Când individul nu poate lucra eficient cu perturbaţia prin „luptă sau fugi”, el rămâne neputincios. Nefiind în stare să fugă de perturbaţie sau să o elimine, individul continuă să fie expus turburărilor, reacţiile sale emoţionale se transformă în emoţii negative, iar emoţiile negative creează nelinişte în corp, ce necesită a fi eliberată. Negăsind un canal disponibil, emoţiile negative nu pot fi eliminate şi atunci individul este nevoit să lucreze atât cu perturbaţia, cât şi cu emoţiile proprii, dar neputând face faţă celor două solicitări, devine neajutorat fizic şi emoţional. Neajutorarea fizică îi ţine corpul (sau anumite părţi) ÎNCORDAT (sub tensiune), aşa cum a fost declanşat în faza „luptă sau fugi”. Individul este gata să acţioneze, dar fără o soluţie, el nu izbuteşte şi îşi păstrează automat încordarea, în timp ce slăbiciunea sa emoţională menţine corpul excitat (în panică). Deci sistemul este activat atât fizic cât şi emoţional, într-un timp acceptabil, însă emoţiile negative asociate cu tensiunea din părţile corpului, creează o condiţionare între emoţie şi încordare, numită interiorizarea emoţiilor. Atât timp cât emoţiile negative sunt prezente, va fi prezentă şi tensiunea asociată. Interiorizarea emoţiilor este cea mai primitivă, dar şi principala reacţie a unui organism expus la stres acut sau cronic şi se dezvoltă pe diverse grade şi nivele. De observat este faptul că emoţiile negative declanşate prin perturbaţii externe sunt cauzate de o reacţie internă. Individul nu poate evita emoţiile negative şi sfârşeşte prin a le păstra în interiorul său, precum şi tensiunea asociată lor. Nefiind eliminate, acestea se blochează şi au consecinţe periculoase. Aceasta este „reacţia la stres”.

   Răspunsul la stres este întotdeauna extern, neobişnuit şi prelungit. Excitaţia continuă precum şi încercarea corpului de a crea un echilibru, consumă energia vitală („combustibilul de rezervă”) conducând astfel la o stare de epuizare, iar sistemul fiziologic începe să cadă. Dacă nu este nici o schimbare în bine, stresul rezultat în sistemele fiziologice, tensiunea şi lipsa de energie vitală, conduc la boli majore şi fatale. În acest punct, „reacţia la stres” nu este mai lungă decât răspunsul „luptă sau fugi”, dar este o reacţie periculoasă. Observăm că în timp ce răspunsul „luptă sau fugi” este indus din afară, „reacţia la stres” este indusă intern. În „luptă sau fugi” individul încearcă să scape de perturbaţie (încercând să o elimine), în timp ce „reacţia la stres” este în primul rând atitudinea sa faţă de emoţiile negative, pe care trebuie să le elimine şi este incapabil să o facă, interiorizându-le. Aceasta este o stare a autodistrugerii.

   „Reacţia la stres” este asociată cu perioade lungi de excitaţie a organismului. Întregul corp sau anumite părţi din el, sunt tensionate şi excitate. Datorită excitării prelungite, cortizonul continuă să fie produs dincolo de faza de rezistenţă dorită. Constant este utilizat mai mult combustibil (lipide şi glucide). În mod suplimentar, cortizonul se ataşează direct pe receptori, în limfocite (celule ale sistemului imunitar) şi conduce la afectarea funcţionării lor, slăbind astfel sistemul imunitar. Mai mult, cortizonul interferează cu serotonina (un neurotransmiţător) în creier şi aduce depresie şi nelinişte. Sunt implicate şi alte părţi ale sistemului endocrin şi cu cât excitaţia organismului continuă şi hormonii încep să se epuizeze, mintea începe să fie superactivă (sau epuizată sau deprimată), iar muşchii devin mai încordaţi.

   Pe scurt, „reacţia la stres” pe termen lung, goleşte de energie corpul, reduce imunitatea, secătuieşte sistemul endocrin şi înăbuşă funcţionarea neurotransmiţătorilor în creier. Rezultatul ei este oboseala şi depresia, dar asta nu se opreşte aici. „Reacţia la stres” slăbeşte funcţionarea organelor vitale, din cauza sărăcirii lor în vitamine hidrosolubile (inclusiv vitamina C şi B) şi minerale esenţiale, cum ar fi ionii de magneziu şi de potasiu. Când celulele corpului pierd potasiu, ele funcţionează mai puţin eficient şi chiar mor. „Reacţia la stres” suprasolicită inima şi vasele de sânge, conducând la slăbirea funcţionării lor şi în cele din urmă epuizează glandele suprarenale şi producţia lor de cortizon. Când aceasta se întâmplă, celulele corpului nu mai primesc suficient combustibil din glucoză (condiţie cunoscută ca hipoglicemie), lipide şi proteine.

   Cel mai important este faptul că „reacţia la stres” implică interiorizarea emoţiilor negative prin tensionarea anumitelor părţi ale corpului. Prin repetiţie, această stare devine o condiţionare între emoţiile negative şi tensiunea din părţile corespunzătoare. Tensiunea continuă să fie declanşată în mod (subconştient) şi este simţită prin emoţie, chiar atunci când perturbaţia nu mai există de mult, deoarece persistă încă gândul existenţei sale. (Această condiţionare este denumită de obicei interiorizarea emoţiilor şi se simte chiar în stomac). Tensiunea extremă în părţile corpului le secătuieşte de energie vitală, căci este folosită o cantitate considerabilă de combustibil, pentru a menţine tensiunea constantă. Când energia vitală este folosită pentru a menţine încordarea, rămâne prea puţin din ea pentru a asigura funcţionarea vitală a corpului (a membrului sau organului), deci celulele încep să moară şi boala apare în acea parte a corpului.

   Aşa cum am văzut, în „reacţia la stres”, stresul emoţional precede stresul fiziologic şi aceasta se traduce asupra organului ţintă, printr-o eventuală boală (exemplul clasic este ulcerul). „Reacţia la stres” este răspunsul primar al individului, din cauză că este direct legat de reacţia „luptă şi fugi”. În aceste cazuri, „reacţia la stres” (pe care o putem numi şi interiorizarea emoţiilor negative) poate fi urmată de mecanismul de autoapărare fiziologică. Cele mai multe dintre aceste mecanisme, pe termen lung sunt autodistructive şi conduc la disfuncţii fiziologice. Tipul disfuncţiei este determinat de tipul mecanismului de autoapărare. De exemplu, deplasarea gândurilor negative (perturbaţia) condiţionate de emoţiile negative, către un alt gând sau acţiune asociată, creează un cerc vicios în minte şi duce la o dezordine obsesivă şi compulsivă.

   În concluzie, „reacţia la stres” cheltuieşte energia vitală („Chi” sau „Prana”) a acelei părţi a corpului aflată sub tensiune, astfel încât energia vitală pentru acel organ sau sistem („E”) scade sub pragul minim cerut („Emin”), ceea ce va determina reducerea vibraţiilor. Sistemul va înceta să funcţioneze în mod sănătos. Aceasta este cauza primară a celor mai multe boli (până la 90%). Majoritatea bolilor sunt produse de „reacţia la stres”, din cauza implicaţiilor legate de reducerea imunităţii. Reducerea imunităţii face corpul mai susceptibil la orice boală, începând cu răceala şi gripa, până la cancer. De exemplu, incidenţa bolilor grave, inclusiv cancerul, este semnificativ mai mare în rândul celor ce au suferit decesul partenerului în anul precedent.