DOVEZI

  Nimic nu este mai revelator decât puterea cuvântului. Astfel am hotărât să încep această incursiune în puterea pe care fiecare o avem de a ne autovindeca, prin a posta câteva introduceri la cărţi celebre în care cu generozitate suntem sfătuiţi, învăţaţi să ne cunoaştem nu limitele autocondiţionate prin tradiţii şi credinţe ce ne-au fost servite încă din copilărie, ci despre legătura noastră cu universul şi faptul că suntem fiinţe de lumină şi energie creatoare.

EMILE COUÉ

„Nu voinţa, ci imaginaţia ne pune în mişcare”.

A U T O S U G E S T I A

— S Ă N Ă T A T E A —

prin

AUTOSUGESTIE CONŞTIENTĂ

ÎN ROMÂNEŞTE DE M.C. DUPĂ CEA DE A 149-a EDIŢIE

FRANCEZĂ CU ATORIZAŢIA AUTORULUI

INTRODUCERE

DE

D.V. B A R N O S C H I

MEMBRU ÎN SOCIETATEA LORENĂ DE PSIHOLOGIE APLICATĂ

INTRODUCERE

„Omul este ceea ce gândeşte”

(Pascal, după psalmistul David)

   Gândind într-un anumit fel, aşa cum arată Coué, omul poate să-şi păstreze sănătatea ameninţată, sau să o redobândească, complect mai întotdeauna, dar, fără excepţie să şi-o îmbunătăţească măcar; poate să-şi mărească considerabil spiritul de iniţiativă; poate să se vindece de obsesii primejdioase; poate să-şi dezvolte încrederea în sine; poate scăpa chiar de acel îngrozitor cancer al personalităţii, timiditatea; poate să dea puterii sale de muncă proporţii pe care nici nu le-a visat vreodată; din trist poate deveni vesel; din descurajat, plin de speranţe; din leneş, harnic; din mediocru, capabil; din nenorocit, fericit... ...şi din fată, băiat! Întrerupe desigur, cu cochetăria scepticismului, raţionalistul atotştiutor; adăugând încă, în ironie; şi toate aceste minuni le poate face omul, numai repetând seara şi dimineaţa: «din zi în zi sunt tot mai bine din toate punctele de vedere». Adevărat descântec!... Farmece!...

   Şi cu toate acestea, lucrul este chiar aşa, cu o singură, mică, dar esenţială condiţie: Gândul cu care spui formula, credinţa ce pui în ea, să fie de natură a provoca sugestiile urmărite. Atât: ba mai este încă ceva: formula deşi generală, deşi prezentată de Coué ca suficientă în toate cazurile, în orice fel de rău fizic sau moral, totuşi trebuie ajutată de sugestiile speciale, în împrejurări mai grele, sau când este necesară o anumită vindecare grabnică şi chiar cu preţul neglijării stării generale. Dealtfel Coué însuşi a practicat sugestia specializată, paralel cu aceea a formulei generale.

  Aceia care au copilăreasca şi prostească pretenţie de-a nu admite decât numai ceea ce cade sub modestele noastre simţuri şi intră în îngusta inteligenţă omenească, formează, împreună cu idioţii, categoria pe care Coué şi după el Baudouin1 (1 C. Boudouin, Profesor la Universitatea şi la Institutul Rousseau din Geneva „Psychologie de la Suggestion”) o declară cu totul incapabilă de a putea vedea binefacerile autosugestiei conştiente. Într-adevăr, aceşti autori spun că nu poate fi şi nu-i nici o deosebire între acela care nu poate înţelege frazele ce le aude şi acela care nu consimte să le înţeleagă.

  Coué, înţelegând primejdia raţionalismului într-un domeniu atât de nebulos încă, cum este ştiinţa sufletului, nu dă nici un fel de explicaţii şi declară că nici n-ar putea da; de la început însă, loveşte cu fapte precise şi elocvente. Indiferent de calitatea bolnavului ce-i stătea în faţă, om simplu, cultivat, sau civilizat, înainte de orice convorbire, sub numele de experienţă premergătoare tratamentului, îl făcea să facă... o minute. Să cadă din picioare fără voie, să nu poată să-şi descleşteze degetele, să nu poată ridica de pe masă un creion, sau propria lui mână, în dispreţul celui mai tare efort de voinţă. Astfel, acela care a voit să ridice creionul şi n-a putut, numai fiindcă în prealabil şi-a pus (sau i s-a pus) în minte ideea că acel creion cântăreşte o sută de kg, este un om convins că avem în noi o putere superioară voinţei şi înţelegerii noastre, şi că ea ne conduce.

   Acest pas făcut, omul cu adevărat înţelept, devine modest şi primeşte cu bunăvoinţă explicaţiile şi sfaturile ce i se dau. Ba încă şi acela cu care experienţa n-a reuşit, dar a văzut sau citeşte, că a reuşit cu alţii, cade pe gânduri şi admite că nu strică să creadă şi unele lucruri pe care nu le pricepe. Însă omul înţelept, acela care nu consimte să înţeleagă ceeace contrazice filozofia ce şi-a permis să-şi facă asupra vieţii, va găsi fenomenului o explicaţie idioată, pentru a-l reduce dacă nu chiar la o simplă scamatorie, dar la ceva fără importanţă, fiindcă ceeace se clădeşte pe el este mai puţin palpabil decât experienţa însăşi.

   Omul cuminte îşi zice aşa: dacă în urma sugestiei (pe care ţi-o faci singur, sau ţi-o face un altul, fie şi prin hipnotizare este tot una) că un creion cântăreşte o sută de kg, întreaga ta fiinţă, fizică şi psihică, se comportă faţă de creion ca şi cum într-adevăr ar avea 100 de kg, de ce să nu admit că orice altă sugestie, poate schimba tot atât de radical — şi de ce nu şi mai mult încă? — funcţionarea organelor şi atitudinea sistemului nervos? De ce să nu admit că ideea că sunt (adică sugestia), bolnav de ficat, va face muşchii, venele, arterele şi nervii din regiunea acelui organ, să funcţioneze ca la omul bolnav? De ce să nu admit că ideea, ideea sinceră, credinţa (adică sugestia) că ficatul meu bolnav funcţionează în fiecare zi tot mai bine, poate determina o reală mai bună funcţionare a acestui organ? Am văzut doar că sub influenţa unei idei, muşchii unui atlet nu pot ridica un creion, cu tot efortul sărmanului voinic.

   Şi gândul celui impresionat de «experienţele premergătoare» se duce la alte minuni văzute sau auzite. La descântece şi farmece cu efecte precise. La faimoasele experienţe ştiinţifice ca aceea a profesorilor Rapin şi Bonjour, făcută într-o clinică şi în prezenţa studenţilor (o femeie este sugestionată să nască la dată fixă şi fără dureri)...

   Un fakir (om ca toţi oamenii, se aşează cu capul pe un scaun şi cu picioarele pe un altul. I se pune pe pântece o scândură, pe care se urcă şi stă în echilibru un călăreţ cu cal cu tot. O bară de fier s-ar îndoi, dar omul acesta nu se îndoaie. Ori, rezistenţa fizică a oaselor, ligamentelor şi tendoanelor, experimentată în laborator, se dovedeşte inferioară greutăţii pe care totuşi o suportă fakirul. Explicaţia nu-i decât una, sau măcar această întrebare se impune: Nu cumva este în om o putere superioară materiei, căreia îi comandă, o transformă şi care scapă controlului ei? Şi atunci de ce să nu admitem că aceeaşi putere, poate, în anumite condiţii să redea elasticitatea unor muşchi de 30 de ani paralizaţi.

   Sau: unii reuşesc, prin autosugestie sau heterosugestie, să aibă, instantaneu, în oricare parte a corpului, la alegere, o hemoragie. Atunci, trebuie admis, că aceeaşi putere misterioasă sub influenţa altei sugestii poate să provoace o acumulare de sânge, în orice organ, pentru vindecarea sau îmbolnăvirea lui).

*

... Şi gândul celui impresionat de «experienţele premergătoare», dacă este un credincios, şi se mai duce şi la cuvântul lui Dumnezeu, că prin credinţă te vei mântui, că prin credinţă se mută din loc munţii...

   Unii nu îndrăznesc să cedeze evidenţei că în om este o misterioasă putere superioară materiei şi cu aparenţe de atotputernicie, pe care totuşi ar putea-o stăpâni, de teamă să nu se facă vinovaţi de profanarea încercată de Titani. Însă, cu mai multă îndrăzneală de gândire, aceste spirite de adâncă religiozitate, ar ajunge să admită că Dumnezeu n-a putut să se dea pe sine însuşi omului drept ideal, pentru ca apoi să stea în calea perfectării lui.

   Oricât de sus s-ar înălţa mintea şi puterile omului, Dumnezeul relgiei sale rămâne şi mai sus şi tot în afară.

   Ştiinţa sufletului oricât de departe ar merge, nu s-ar putea opune nici unei religii, fiindcă orice ar face, n-ar putea să se ocupe decât de «cauzele secundare», ca toate încercările; oricare ştiinţă, vrând-nevrând, lasă fiecăruia posibilitatea să-şi explice cum crede şi «cauza primordială» şi «viaţa în sine».

   Dar oare Isus n-a îngăduit, n-a poruncit chiar toate îndrăznelile spiritului, când a spus: «Sufletul este viaţa, nu materia?»1 (1 Sf. Ioan, cap. VI, V, 61).

   Evident, nu aici ar putea fi dezbătură această mare problemă şi de aceea vom atrage numai atenţia, pentru liniştirea unora, că preoţi distinşi nu văd că minunile sugestiei ar putea atinge Biblia sau Evanghelia.

   Acum un veac încă (sugestia este doar de mult cunoscută, ca şi aurul în apa mării, dar tot atât de puţin folosită. Coué n-a făcut decât să inventeze mijlocul de-a capta toată bogăţia, transformând-o în... lingouri preţioase), la Père Gratry a spus: Vrei să dilaţi timpul? Fă-ţi somnul să lucreze... preparându-i seara materialul necesar... Spiritul printr-un fel de fermentaţie ascunsă, face să se dezvolte germenul pus în el... 2 (2 Les Sources... cap. III.)

   Biserica anglicană, a adoptat însuşi coueismul, din momentul în care Rev. Canon E. O. Barnés, l-a propovăduit în chiar catedrala Londrei.

*

   Poate nimic nu-i mai greu de înţeles şi mai ales de primit, decât ideea sau fapta simplă, care însă contrazice prea direct şi prea energic idei şi fapte în prealabil admise ca definitive. Are un adânc înţeles snoava cu Grecul care nu văzuse decât mori de apă şi căruia după ce i se arătă şi i se explică o moară de vânt, spune: «Pricep eu că este o moară de vânt, dar nu văd pe unde vine apa la dânsa».

   Ce poate să izbească mai mult «bunul simţ» spun unii cu surprindere, decât ideea că dacă te doare ceva şi te gândeşti că nu te doare, îţi trece?... Şi ceeace este şi mai supărător, este că, Coué nu are de loc milă, operează fără anestezie. Anestezia ar fi un volum de o mie de pagini îmbâcsit, savant şi întortochiat, fiindcă citind omul o lună, lovindu-se de contradicţii şi pricepând numai pe jumătate, capitulează mai onorabil. Vanitatea îi este satisfăcută căci doar ideile lui cele vechi n-au putut să i le scoată autorul decât cu 5 kg de hârtie şi cerneală. Şi apoi o carte mare trebuie să conţină şi destule lacune, pentru ca cititorul să aibă satisfacţia, pe ici pe colo, că are şi el dreptate.

   O pildă elocventă este Freud. Şi el a venit cu o genială descoperire în psihologie, dar ştiind să o înnece într-un noian de volume, a fost acuzat de toate, numai de copilărie nu. Căci, «copilării», «fleacuri», «jocuri de societate», sunt epitetele cele mai cu succes prin care se atacă coueismul. Ce păcat că Coué n-a scris un volum savant (ar fi fost uşor de făcut), despre utilitatea în autosugestie a şnurului cu noduri, pe care-l recomandă fără de nici o lămurire? Coué s-a înşelat socotind că tot omul care vede minunea nu se poate să nu creadă; pe când pare a fi mai adevărat, că acela care nu crede în prealabil, nu vede nici chiar ceea ce-i sare în ochi.

*

   Coué s-a născut la 26 februarie 1857 în Troyes, într-o veche familie nobilă ruinată, Coué de la Touche; şi a murit la Nancy, la 2 iulie 1926. Chimist prin studii şi aplicaţie intelectuală, farmacist de meserie câtva timp, şi nicidecum autodidact în ale psihologiei şi medicinei, a descoperit noi şi fundamentale legi psihologice. Astfel, acelora care susţin că geniul nu este decât muncă îndelungată şi răbdătoare, li se poate da, în Coué, pildă că, cel puţin câteodată, geniul este numai scânteie... genială.

   Dar fiindcă şi scânteia trebuie să aibă o legătură cu ceva existent deja, putem spune că experienţele marelui Liébault au aprins scânteia în spiritul lui Coué.

  Când mii de oameni de pretutindeni au început să se perinde prin casa şi grădiniţa lui Coué şi să ducă în lume vestea mare a vindecării miraculoase şi faima bunului apostol care nu primea un ban de la nimeni, nici spiritul de rutină, nici invidia, nici prostia n-au mai avut curaj să dispreţuiască «metoda».

   În toţi aceşti vreo douăzeci de ani în care Coué a practicat cu „metodatrebuie” definitiv fixată, din zecile de mii de persoane ce l-au ascultat, n-a ieşit adversarul care să-i poată zdruncina opera. Desigur, au plecat dela el unii nevindecaţi sau neconvinşi, dar mii şi mii i-au înţeles «metoda» sau măcar au beneficiat de ea.

   Să ia aminte la aceste fapte, aceia care citind cartea ar fi ispitiţi, la unele pagini, să surâdă, spunând neînţeleapta vorbă «nu se poate».

   Se poate!... Şi se poate, pentru că în vreme ce mulţimea era cucerită, savanţi, unii cu reputaţie mondială, consacrau valoarea ştiinţifică a coueismului.

   Ch. Baudouin, profesor la Universitatea şi la Institutul J. J. Rousseau din Geneva este acela care a făcut legătura între empirismul lui Coué şi ştiinţă. Prin lucrări importante, Baudouin încadrează coueismul în datele ştiinţifice pozitive, construind admirabile teorii pentru «metoda» lui Coué. Studiile lui Baudouin au fost apreciate de profesorul de la facultatea din Kehl, F. Weinhandl, şi stau la baza lucrărilor medicilor Lestchinski şi Lorie din Elveţia, F. Pierce (Anglia), Brooks (America).

   Mai putem afirma că celebrul profesor şi clinician de la Berlin, Lazarus, aprobă şi utilizează coueismului. Deasemenea medicii Fauvel, Laenar, Proust, Viriot.

   Profesorul Klempner bine cunoscut clinician — scrie dr. F. Klein din Stuttgart în revista Psyh — a spus într-o reuniune a Societăţii de medicină din Berlin, că Coué este o personalitate care merită cea mai înaltă consideraţie.

   Cu ocazia morţii lui Coué, presa din lumea întreagă i-a celebrat meritele. De pildă «l’Eclair» din Nancy sub iscălitura d-rului Remy, în numele Institutului Coué din Paris spune: «Istoria va scrie că Coué întemeind psihismul experimental a dat moralei şi fiziologiei ceeace Napoleon numea temelia de granit».

*

  Coueismul provoacă, în rezumat, această întrebare: Cum se poate ca gândind — cu convingere, cu excluderea oricărui alt gând, fără efort, dar în fine numai gândind — să influenţăm, să ne modificăm funcţiunea organelor şi apoi însăşi starea lor?

   S-au scris volume — (de cercetat mai ales prof. Baudouin) — pentru încadrarea coueismului în ştiinţa oficială. Vom încerca, nu un rezumat al teoriilor ce s-au alcătuit, ci o lămurire a datelor problemei.

   Dela început trebuie să renunţăm la concepţiile materialismului clasic. Lucru destul de greu pentru generaţiile crescute la umbra pozitivismului. Cei mulţi, care, ca mine, au început să gândească într-o atmosferă dominată de Comte şi Büchner şi s-au lăsat seduşi de comparaţia cu sufletul ceasornicului, ajung cu greu la animism, deşi sunt nevoiţi să recunoască adevărurile coueismului. Căci, să nu ne speriem de cuvinte: noua psihologie duce drept la animism, sau măcar la un neoanimism conciliat cu vre-un neo-monism.

   Secolul trecut, orbit de luminile pozitivismuli, a făcut abstracţie totală de tot ce s-a gândit şi s-a încercat sub numele de animism, ca şi de ocultism sau alchimie, ca de tot ce nu putea fi matematic pipăit. Fără ecou rămâneau argumentele celor care se îndoiau, ca şi afirmaţia lui Berthelot, că noile teorii asupra naturii materiei sunt profundele vederi ale primilor alchimişti. Fără ecou aparent, căci orice idee modifică filozofia omenirii, măcar atât cât fiecare miligrad de căldură mai mult modifică presiunea aburului din cazan; dar nimic nu se vede, până când nu izbucneşte mişcarea sau explozia, sau până când ideea nu s-a transformat în credinţă, şi atunci răstoarnă idolii la care s-a închinat până ieri. Mintea — spunea Luther — este ca un om beat călare: îl îndrepţi într-o parte, cade în cealaltă.

   O putere deasupra materiei, căreia să-i schimbe legile până acum arată coueismul, adică ceva care pare-a fi de altă origine decât materia, adică sufletul, să amintim că este ceva a cărui existenţă este admisă de un gânditor din cei mai cu multă autoritate astăzi, de Bergson. Într-un interviu (citez din memorie) marele filozof spunea: Sufletul depinde de creier ca o haină de cuierul ce-o ţine. De unde nu rezultă că haina căzând din cuiul putrezit, n-ar mai exista nici ea.

   Prin urmare, de la mecanismul de ceasornic ajungem la scânteia divină, care se adaugă trupului şi face cu el... minuni. Dar, poate, numai de la o exagerare la alta.

  Noua psihologie va avea la bază o răsturnare de valori: în locul inteligenţei, intuiţia; în locul voinţei, imaginaţia; în locul conştiinţei, inconştientul.

  N-am putea arăta mai bine care sunt proporţiile ce se preconizează, decât pornind dela comparaţia lui Renan că inteligena nu-i decât o spumă la suprafaţa instinctelor şi amplificând-o după cum urmează: Sufletul este o fiertură veche, de când este viaţa pe pământ, la a cărei suprafaţă, târziu de tot, aproape de apariţia omului, a ieşit puţină spumă. Valoarea acestei spume este minimă, ca şi a aceleia ce se ridică într-un vas în care fierbe dulceaţă de zmeură; este de un alb murdar, are un gust acru şi conţine toţi viermii fructului; totuşi nu i se pot nega oarecare calităţi nutritive.

  Pe aceste baze, când se vor trage cele mai îndepărtate concluzii, noua psihologie va clădi o lume nouă şi mai bună, iar numele Bergson şi Coué vor fi acele ale unor binecuvântaţi precursori.

  Coueismul dovedeşte superioritatea inconştientului asupra conştiinţei; captează tezaurul de puteri nebănuite al inconştientului, utilizându-l în chip conştient; şi reduce inteligenţa la o funcţie oarecum mecanică de aparat care să declanşeze uriaşele forţe inconştiente.

  Dar ce este inconştientul?

  Un profesor de electricitate dela Paris, celebru fizician, la o deschidere de cursuri spunea: Ar fi natural să începem prin a ne întreba ce este electricitatea. Vă voi răspunde că habar n-am! Şi chiar dacă bănuiesc ceva, nu prea ar fi de folos să pierdem vremea căutând adevărul acesta. Să-i studiem mai bine însuşirile, manifestările, transformările.

  Evident, unor prea complicate cercetări asupra inconştientului, li s-ar putea aplica ironia lui Anatole France la adresa teologiei al cărei obiect, spunea el, este de-a studia incognoscibilul cu o minuţioasă exactitate.

  Reluând vechea comparaţie că sufletul ar fi ca un apartament cu două camere, una Conştientul şi alta Inconştientul, vom spune că noua psihologie stabileşte între ele un mijloc conştient de comunicaţie, cu următoarele binefăcătoare ţeluri: a) captarea imenselor puteri ale Inconştientului, pentru a fi conştient utilizate, adică stăpânirea şi conducerea imaginaţiei ceea ce se face prin autosugestia noii şcoli dela Nancy (Coueismul) şi b) Extirparea din Inconştient a ceeace este acolo morbid, otrăvitor pentru viaţa psihică şi fizică a omului, ceeace se face prin psihanaliză (Freudismul).

  Inconştientul, prin marele simpatic şi prin nervii motorii, reglează viaţa instinctivă a corpului. Aceasta este definitiv admis. O simplă reprezentare — recunoştea chiar Charcot — poate să fie cauza unei boli fizice. Iar Bernheim: sugestia lucrează asupra organului prin intermediul funcţiei lui.

  Inconştientul lăsat în pace îşi îndeplineşte orbeşte funcţiunea lui de reglator al vieţii vegetative şi atâta tot. Conştiinţa are rolul de a-i da şi dânsa directive; dar personaj pretenţios şi mai totdeauna copil rău şi rău crescut, adeseori i le dă alandala. Inconştientul, primind indicaţiile Conştiinţei le execută cu precizie dar, evident, fără nici un fel de discernământ. El este ca o sferă pe o tavă, care simte cea mai uşoară înclinaţie dată tăvii şi odată direcţia luată, alunecă până se izbeşte de bordura ei. Dar cu orbească supunere se întoarce din drum când dăm tăvii altă înclinaţie, fie deasemenea abia perceptibilă... Şi de aceea nu pot fi oameni de acţiune acei cu spirite prea analitice.

  Acei care judecă, şovăesc, doresc, speră în toate felurile posibile asupra unuia şi aceluiaş lucru, dau Inconştientului lor, aproape deodată — exact deodată nu se poate, o lege psihologică se opune — zeci de ordine contradictorii, pe care acesta nu le poate executa, fiindcă i se dau fără rost. Nu le poate executa, dar absolut pe toate le înregistrează în vederea imperativului unei alte legi care spune că orice imagine tinde să se realizeze. Le înregistrează şi spre a lor înfăptuire îndreaptă, din umbră şi fără ca noi să ne dăm seama, toată activitatea noastră, punând în serviciul acestui ţel, chiar funcţiile noastre vegetative. Astfel se realizează la întâmplare câte un ordin, nici cel mai potrivit, nici cel mai dorit. Mica sferă pe o tavă tremurată în toate părţile, sfârşeşte totuşi prin a atinge o margine, dar la întâmplare. Aşa se explică anarhia unor vieţi ce ar fi putut fi frumoase şi fecunde.

*

  Sugestia este o idee care se transformă în act (Bernheim)1 (1 „Idee” este întrebuinţat aici într-un înţeles mult mai larg decât al vorbirii curente, însemnând „imaginea” psihologică. Iar imagine, imaginaţie, în limbaj psihic este de asemenea altceva decât filozofie, fiindcă înseamnă: Tot ce este conştiinţă, adică tot ce imaginăm (idee, noţiune, imaginea vorbirii curente) şi — după cum s-a mai spus — tot ce se confundă cu memoria.

  Este de reţinut că în toate paginile ce urmează vom întrebuinţa cuvintele imagine şi imaginaţie numai în acest înţeles psihologic, adică câteodată în loc de „ideetrebuie” şi nici odată în înţelesul vag de „imaginaţie” ca în vorbirea curentă.) Sau şi mai bine: «Realizarea subconştientă a unei idei» (Baudouin). Acest autor adaugă: sugestia astfel înţeleasă, este o formă definitivă a activităţii psihologice şi care astfel ia loc alături de formele clasice: instinct, obicei, voinţă. Sugestia este faţă de voinţă, ceeace complexul este faţă de sentiment şi intuiţia de inteligenţă.

  Sugestia este de mai multe feluri:

  Sugestia spontană, care se produce de la sine şi de obicei când este mai puţin dorită. De pildă: Cunosc pe cineva care poate susţine în franţuzeşte şi fără greşeală, orice fel de discuţii; când însă ar fi în faţa uneia din acele persoane ridicole, din înalta noastră societate pentru care o geşeală de limba franceză declasează, atunci la fiecare frază face greşeli elementare, pierzând chiar accentul limbii, pe care dealtfel îl are foarte corect.

  Sugestia provocată de către cineva, cu prestigiu firesc sau ocazional; sau de către medic prin hipnoză.

  Sugestia conştientă adică Autosugestia.

  Orice sugestie se reduce la Autosugestie.

  Numai o imagine acceptată declanşează mecanismul de realizare. Acceptarea poate fi instantanee ca în sugestia spontană, poate fi impusă de un altul prin convingere sau fascinare, sau prin dezagregarea centrului 0 de poligon (somn hipnotic); mai poate fi conştientă, adică autosugestia propriuzisă şi de care ne ocupăm aici.

  Autosugestia se produce prin jocul următoarelor mai principale legi psihologice:

  1. Orice imagine tinde să se realizeze. Cel mai mic gând nu se pierde, el lasă o urmă în Inconştient, care va lupta, cu îndărătnicia inerţiei, până la moartea individului (poate şi după...), ca să-l înfăptuiască, înfrângând rezistenţa gândurilor contrarii ce şi ele tind la realizare. Şi după cum nici un om nu scapă imaculat din lupta vieţii, tot aşa, nimic imaginat nu se realizează nealterat de lupta cu celelalte gânduri. Câteodată nu se realizează decât cu totul transformat, sau realizarea constă numai în transformarea ce a provocat în felul realizării celorlalte idei. (Teoria sublimării, a refulării, etc.)

  Dacă am înţeles bine spiritul acestei legi, atunci ea nu este exact formulată. Cuvântul «tinde», nu implică numaidecât realizare, căci ceeace numai tinde, poate şi nici să ajungă. Iar pe de altă parte, lipseşte ideea de transformare. De aceea aş perefera:Orice imagine tinde să se realizeze integral; şi oricât de puţin sau măcar transformată, tot se realizează. Ca formulă este poate prea lung, dar să fim cel puţin lămuriţi că numai aşa trebuie înţeleasă legea.

  2. Se realizează imaginea care predomină în spirit. Această lege este consecinţa celei precedente şi se explică mai bine în lumina teoriei monodeismului lui Ch. Riechet.

  3. Convingerea determină sugestia numai prin aceea că neutralizează sugestiile contrarii.

  Sugestia prin convingere este sistemul celebrului dr. Dubois, care tratează pe această cale neurastenia, şi cu mult succes. Din nenorocire sistemul este precar şi periculos: Când bolnavul nu poate fi convins, boala sa va fi considerabil agravată; şi apoi, nici nu sunt prea mulţi acei cu care se poate raţiona.

  Şcoala nouă de la Nancy însă, a găsit şi perfecţionat următoarele căi pentru neutralizat sugestiile contrarii.

  O imagine poate fi făcută predominantă în spirit prin:

  a) Concentrarea atenţiei asupra ei. Însă concentrare fără efort, ceeace se realizează printr-o fascinare artificial provocată: Izolare, destindere trupească, afirmare cu monotonie a ideii date, destinderea spiritului într-un fel de apatie mentală, şnurul cu noduri (vezi Coué pentru procedee şi Baudouin pentru explicaţii ştiinţifice).

  b) Emoţia care ar întovărăşi imaginea. Dorinţa, frica, speranţa fac cu uşurinţă să predomine o imagine, când nu fac să predomine imaginea nereuşitei imaginii dorite, temute sau nădăjduite.

  c) Obişnuinţa, adică prin exerciţiu repetat şi executat mereu tot mai puţin conştient.

  d) Imitaţia. Legile lui Tarde văzute în lumina noii psihologii, capătă o surprinzătoare amploare pe care vom încerca s-o analizăm într-un studiu special.

  e) Repetarea. S-ar putea spune că repetarea singură poate să aducă predominarea ideii propuse, fiindcă, cu încetul, o face să intre în spirit pe cale oarecum mecanică şi ea îi creează acolo celelalte condiţii necesare.

  Această lege este una din virtuţile prin care operează formula lui Coué («În fiecare zi sunt tot mai bine şi din toate punctele de vedere»). Prin care a operat la Roma formula lui Caton («Ceterum censeo Charthaginem esse deledam»). Este recomandată în cărţile sfinte ale vechii Indii. În Japonia filozoful cunoscut în ştiinţă, Tu-Se-Ka-Ri, supranumit «marele preot al imaginaţiei», a recomandat o formulă analogă: «astăzi toate îmi merg mai bine». Prin repetare triumfă calomnia, prin repetare se consacră gloriile, prin repetare se falsifică istoria, prin repetare se conduc popoarele.

  Dar a face să predomine o imagine, înseamnă a conduce imaginaţia cu inteligenţă. A conduce adică, o putere formidabilă cu o alta foarte bicisnică. Lucrul se poate totuşi, după cum prin «trucuri» de, jiu-jitzu un copil poate doborâ un atlet. Descoperirea acestor trucuri şi sistematizarea lor este marele merit a lui Coué, după cum încadrarea lor în ştiinţă va fi al psihologiei secolului acestuia.

  4. Legea rezultatului opus efortului, sau cum o numeşte Baudouin, a efortului convertit. Această lege este principala, geniala descoperire a lui Coué. Este temelia coueismului şi prin înţelegerea şi aplicarea ei până în cele mai îndepărtate consecinţe, se va reface atitudinea omului în lupta vieţii, adică se va schimba aspectul lumii.

  Coué formulase astfel legea: când voinţa şi cu imaginaţia sunt în conflict, imaginaţia învinge întotdeauna, fără excepţie, puterea ei fiind în proporţie directă cu pătratul voinţei; iar când sunt de acord, puterile lor nu se adună, ci se multiplică una prin alta.

  Prezentând legea cu atâta rigiditate matematică Coué a înlesnit critica, cu toate că a avut grijă să spună singur, că formua nu-i decât un mod de vorbi mai plastic şi nicidecum o adevărată precizie matematică. Totuşi rămâne în mintea cititorului impresia de inexactitate şi mai ales din pricina cuvântului imaginaţie, care este amfibologic. Desigur nu-i vorba de conflictul dintre voinţă şi divagările spiritului, vagi închipuiri, fantezii...; ci de imaginea psihologică, de ideea izolată, de reprezentarea precisă şi dominantă ce ne-am face-o, în sens contrar, despre exact acelaşi lucru pe care-l voim.

  În clasicul exemplu cu ciclistul începător, acesta îşi imaginează neputiinţa evitării bolovanului pe care doreşte să-l evite. Numai astfel de conflicte, bine limitate, ca două lucruri ce se suprapun perfect, are în vedere legea lui Coué.

  Să observăm însă că „imaginaţia” în acest înţeles, s-ar putea exprima mai clar în româneşte, printr-un alt cuvânt vag, prin „credinţătrebuie”. Ciclistul „credetrebuie” că nu va putea evita bolovanul pe care doreşte să-l evite. Aşa fiind, aforismul pe care Coué l-a pus în fruntea cărţii lui, mi se pare că trebuie înţeles astfel: «Nu voinţa, ci credinţa ne pune în mişcare». Ca formulare, este mult mai puţin ştiinţific, dar desigur mult mai lămurit.

  Sunt incalculabile urmările legii lui Coué. Voinţa! Nobila, a tot puternica voinţă este detronată! Nu este dar decât o jucărie în puterea imaginaţiei. Câte se vor explica deacum şi câte se vor îndrepta! Ceeace cunoaştem sub numele de oameni de mare voinţă, nu sunt în realitate decât oameni de mare încredere în ei înşişi. Ceece vor, ei înfăptuiesc nu pentru că doresc cu străşnicie, ci pentrucă şi numai dacă, îşi imaginează în acelaşi timp că pot, că lucrul e realizabil uşor pentru ei; şi atunci reuşesc chiar de doresc cu indolenţă, chiar de nu sunt capabili decât de eforturi mediocre de voinţă. Inconştientul înfăptuieşte, pe căi numai de el cunoscute, iar cu opera lui se împăunează voinţa. Aşa fiind, voinţă eroică, napoleoniană, se poate găsi şi la oamenii care n-au reuşit mai nimic în viaţa lor; dar acel puţin pe care l-au înfăptuit este o minune, dacă ţinem seamă că au fost chinuiţi de o imaginaţie difuză, de neîncredere în ei, de pesimism, de îndoială filozofică, de scepticism, etc.

  De ce imaginaţia înfrânge voinţa, Coué nu ne explică; dar face mai mult, ne dovedeşte repede şi peremtoriu prin «experienţele premergătoare». Baudouin face o luminoasă comparaţie cu o conductă de gaz, care ar alimenta două becuri, unul închis şi altul aprins. Oricât de mult gaz se fa împinge în conductă, nu se va reuşi aprinderea becului închis, ci din contra, se va mări flacăra celui aprins. Tot aşa, eforturile de a stăpâni «râsul nebun» nu fac decât să mărească râsul.

  «Râsul nebun» este un elocvent şi ironic răspuns dat acelora care n-au voit să accepte legea lui Coué. Probabil că nici Napoleon nu şi l-a putut stăpâni...

  Explorând calea deschisă de Coué, nouă ni se pare că «rezultatul opus efortului» este consecinţa slăbiciunii, grosolăniei aparatului numit inteligenţă.

  Este stabilit că inconştientul este mai abil decât conştiinţa. Chiar dacă geniul n-ar fi decât muncă conştientă acumulată, nu-i mai puţin adevărat că, cuvântul decisiv răsare în spirit deodată, pe negândite, din Inconştient. În domeniul fizic lucrul este evident la fiecare gest: mişcarea reflexă este mai precisă decât cea gândită.

  Dar omul — în prostia lui — mândru de inteligenţa lui, ambiţionându-se să-şi conducă conştient viaţa până în cele mai mici amănunte, ignorând puterile Inconştientului şi neputând să se laude cu ele, fiindcă nu-şi poate atribui niciun merit pentru abilitatea lor şi mai ales având o explicabilă neîncredere în ceva atât de nebulos şi de insesizabil cum este Inconştientul, este firesc ca vrând cu tot dinadinsul ceva de care i-ar atârna fericirea sau viaţa, să-şi încordeze arma pe care o poate manevra mai sigur, neglijând pe aceea care, deşi mai bună, îi este mai străină. Să presupunem un primitiv, care ar vedea înaintând spre el, cu gând de omor, un civilizat cu o subţirică spadă de duel în mână. Primitivul nu se va repezi, având alegerea, nici la o armă similară, nici la un pistol despre a cărui întrebuinţare habar nu are, ci la un voinic ciomag noduros.

  Când în noianul de imagini din Inconştient, ce-şi caută realizarea, două opuse ajung preponderente, va fi învinsă aceea în slujba căreia se pune inteligenţa (voinţa); fiindcă aceasta, neîncrezătoare în mijloacele Inconştientului, îl va împiedica să o realizeze, fără ca dânsa să o poată realiza. Voinţa, luând frânele realizării imaginii din mâinile Inconştientului, duce acea imagine la înfrângere sigură şi la o victorie uşoară imaginea opusă. Şi n-ar putea fi altfel, fiindcă Conştiinţa s-a apucat de o meserie pe care n-o cunoaşte, iar Inconştientul rămâne liber să-şi exercite meseria lui asupra imaginii opuse eliberată de concurenţa celeilalte.

  Să lămurim teoria noastră asupra acestei legi, prin exemplul cu biciclistul începător. Acesta nu-şi imaginează propriu zis că va da peste obstacol, ci numai se teme că va da. Se teme şi atunci nu vrea să-şi părăsească soarta în mâinile unui personaj misterios: Inconştientul! — care îi pretinde pentru a-l servi, să renunţe la «demnitatea lui de fiinţă conştientă». Se teme, vrea să nu cadă, vrea cu tărie, cu eroism, se încordează şi încearcă să-şi ţină un perfect echilibru calculând (risum teneatis!) cele mai fine nuanţe de mişcare necesare echilibrului.

  Sau exemplul cu acela care merge pe o scândură, dar de pe aceeaşi scândură cade sigur dacă ar fi ridicată la înălţimea unei biserici. (Pentru suprimarea discuţiei asupra a ceeace este ameţeala prăpastiei, ne putem închipui că scândura este cuprinsă într-un plan de hârtie care împiedică vederea adâncimii, nu însă şi a căderii). Să presupunem că scândura ar fi înălţată treptat. Omul nostru va trece pe ea cu pas sigur şi la jumătate de metru deasupra pământului, şi la un metru; dar de aici în sus siguranţa va fi în proporţie cu teama, căderea devenind sigură dela înălţimea de la care îşi va imagina că prăbuşindu-se, moartea este sigură. Şi exact în aceeaşi proporţie va creşte voinţa şi efortul intelectual de-a nu lăsa Inconştientului, nici mişcarea şoldului, nici a genunchiului, nici felul de a pune talpa pe pământ, nici echilibrul pe un picior în efectuarea pasului, nimic, nimic...

  Din toate acetsea rezultă pentru noi, că legea efortului convertit ar putea fi formulată mai bine astfel:

  Când două imagini opuse predomină spiritul, fiecare tinzând să se realizeze prin învingerea celeilalte, va fi învinsă aceea ale cărei mijloace inconştiente de realizare vor fi paralizate de mijloacele conştiente pe care voinţa le substituie celor dintâi.

  Inteligenţa dar, trebuie să fie redusă la rolul de-a face să predomine în suflet ideea dorită, chiar şi atunci când „ne spune inima” (!) că ce dorim este prea greu, când adică predomină ideea opusă. Rol cu aparenţe modeste, însă fiind de o incomensurabilă utilitate. Inteligenţa s-ar putea mulţumi cu el. Adică prin trucurile inventate de Coué şi apoi printr-o cuminte atitudine mentală, inteligenţa să facă să predomine în suflet imagini bine alese, ca acelea de sănătate, de vindecare, de succes, de armonie, de veselie,etc., şi apoi să le lase pe seama Inconştientului., ea căutându-şi de munca zilei. Inconştientul le va realiza, căci asta-i este menirea: să înfăptuiască imaginile predominante.

D. V. Barnoschi